Acum 90 de ani, la 16 februarie 1933, Bucureștiul era însângerat. Armata trăsese în muncitorii ceferiști care își cereau drepturile. Încă din ianuarie 1933, înainte de a-și depune mandatul de Ministru de Interne Ion Mihalache reușise să obțină dreptul de a institui starea de asediu, care să permită intervenția „manu militari” contra unor demonstranți. Cel care a dat ordinul a fost G G Mironescu, Ministrul de Interne din perioada 14 ianuarie-9 noiembrie 1933. Acțiunea de reprimare a fost condusă de secretarul de stat la Interne Armand Călinescu.
Istoricii au analizat detaliat ce a fost atunci. PCR s-a legitimat din aceste lupte, pentru că aici a fost arestat liderul de mai târziu Gheorghe Gheorghiu, devenit Gheorghiu-Dej.
Guvernul și Regele Carol al II-lea au dat vina pe comuniști pentru greve, ceea ce , evident, după 1944 a fost folosit de către comuniști pentru trecutul lor.
Știm că Vasile Roaită a murit acolo împușcat accidental iar sirena a tras-o alt muncitor, pe care PCR l-a ținut în anonimat dar i-a deschis calea spre a deveni inginer. Numele lui Vasile Roaită a fost dat mai multor străzi și stațiunii de la Eforie.
Chiar comuniștii l-au scos după 1965 pe Roaită de pe piedestalul pe care tot ei îl puseseră.
Nimic nu mai amintește azi de peisajul de atunci, cu excepția unei străzi care pornește din zona Pieței Matache spre Calea Griviței, care azi se numește Strada Atelierului. Bombardamentele anglo-americane din 1944 au distrus zona Griviței, iar din anii 50 ai secolului XX s-au ridicat blocuri în preajma Gării de Nord și pe toată lungimea Căii Griviței, a Bulevardului Dinicu Golescu.
Un mic monument din parcul Palatului CFR (Ministerul Transporturilor) refăcut de către Partidul Socialst Român și o placă din zona unde fuseseră atelierele CFR mai amintesc de evenimentele din 1933.
Am mai auzit și o altă versiune cum că Grivița 1933 a fost o diversiune a lui Carol al II-lea. Adevărul e pe undeva la mijloc și este în detalii. De ce ar vrea un rege să lase oamenii să protesteze ca să îi împuște? Azi ne fălim cu marele boom economic din 1938. 1933 a fost anul de final al Marii Crize. Adevărul este că muncitorii comuniști sau nu, profesorii, funcționarii atunci au primit tăieri de salarii cu 25% așa numita curbă de sacrificiu. Așadar, dacă economia prospera, de ce a fost nevoie de diversiuni sau de sânge vărsat Indiferent că erau sau nu comuniști, indiferent că era sau nu o forță atunci PCdR, este clar că semnele revoltei erau întrunite și cererile legitime. Focul a fost deschis în conformitate cu legea stării de asediu care fusese adoptată rapid în ianuarie 1933.
Guvernanții de atunci au dat vina pe comuniști, ca pe dușmanul din afară, pentru a-și masca incompetența lor de atunci. Dacă nu era Jean Michail de la Craiova, filantropul care a pus în 1932 gaj averea sa pentru ca România să poată lua un credit extern, România ar fi ajuns în incapacitate de plată.
Mulți îi acuză pe comuniști că s-au ridicat căpătând popularitate ca urmare a tragediei de la Grivița. Nu s-au cățărat ei, guvernul de atunci, guvern democratic, rezultat din alegeri i-a făcut responabili de acțiune. Ajunși la putere, după 23 august 1944, era de așteptat ca ei, comuniștii să își aroge meritele organizării revoltei de atunci chiar dacă adevărul era altul. Mai ales că liderul comunist Gheorghiu-Dej a stat 11 ani în închisorile carliste și antonesciene pentru că fusese dovedit ca agitator al grevei din 16 februarie 1933.
Azi 16 februarie este Ziua Feroviarului și este zi liberă pentru CFR-iști.
The post 90 de ani de la grevele de la Grivița appeared first on Stirile Olteniei.
